Istoric

Articolul 2 al Statutului definește Asociația Națională a Surzilor din România ca „organizație nonguvernamentală, independentă, non-profit, necondiționată politic și religios, cu personalitate juridică, de utilitate publică, care apară și promovează drepturile și interesele sociale, profesionale, culturale și educative a persoanelor cu deficiență de auz (surzi, surdo-muți, hipoacuzici) pentru incluziunea socială și egalizarea șanselor. Primește sprijin în susținerea activităților specifice din partea autorităților centrale și locale, precum și de la persoane fizice și juridice”. Prin specificul activității desfășurate, Asociația Națională a Surzilor din România este o organizație ce reprezintă interesele persoanelor cu deficiență de auz la nivelul întregii țări, fiind continuatoarea „Societății Amicale a Surdo-muților din România”, conform Statutului autentificat la Tribunalul Ilfov, secția de notariat, sub numărul 328 din 05 ianuarie 1920 și a „Asociației Surdo-muților din Republica Populară Română”, recunoscută prin HCM numărul 1153 din 20 iulie 1952 și a Sentinței Civile numărul 1909 din 15 august 1953 a Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, București, însumând astfel o tradiție de aproape un veac de activitate pusă în slujba persoanelor din România.

Prima grupă a persoanelor cu deficiențe de auz din România a fost înființată pe 9 noiembrie 1919 și s-a numit Asociația Amicală a Surdo-Muților din România, sub patronajul Reginei Maria, prin asocierea voluntară a unui grup de surzi. Primul Președinte a fost Alexandru Clarnet, iar din comitetul de conducere a făcut parte și prințul Henry Ghica, fiul surd al lui Constantin Ghica.

Printre membrii fondatori se numără și Ioan Pantazi, Constantin M. Gheorghiu, Nicolae Niculescu, Anton Kratockvil, Vasile Tanasescu, Grigore Iacobini, Avram Oschnzon, Ioan D. Petrescu, Ioan P. Dumitru, Contantin C. Cristescu, Gogu Zamfirescu și mulți alții.

Vasile Leorda a fost cel care a considerat necesară editarea unei reviste, care să reflecte aspecte din viață, preocupările și interesele surdo-muților. Prima gazetă a fost editată în anul 1932, numindu-se la început „Răsăritul nostru”, urmată de „Gazeta surdo-muților”, „Viața noastră”, iar în prezent „Vocea Tăcerii”. Deși începutul s-a dovedit greoi, Societatea numărând doar 194 de membri și fiind finanțată din donații, ea a reprezentat nucleul dezvoltării Asociației.

Din anul 1953, conform Hotărârii nr. 1153 a Consiliului de Miniștri al României, Asociația este funcțională datorită sprijinului oferit de către stat, iar prin Sentința Civilă nr. 6957/1953 a Tribunalului Popular Tudor Vladimirescu din București i s-a acordat personalitate juridică.

În perioada 1952-2001, s-au succedat la conducerea Asociației următorii președinți: Gheorghe Georgescu (1952-1961), Nicolae Georgescu (1961-1964), Gheorghe Miclea (1964-1984), Ioan Jidvian (1984-1990), Florea Barbu (1990-2001), iar din anul 2003 și până în prezent, domnul Mihail Grecu se află la conducerea Asociației Naționale a Surzilor din România.

La 19 iulie 1953, a avut loc primul Congres al surdo-muților din România, la București, urmând ca în 1955 să participăm pentru prima dată la un Congres al Federației Mondiale a Surzilor, la Zagreb. Tot în această perioadă s-au înființat 16 filiale și Consiliul Național, moment crucial în specializarea pe probleme sociale, culturale și sportive a personalului Asociației. Odată cu înființarea filialelor, s-a intensificat colaborarea cu școlile speciale, organizându-se diverse acțiuni cultural-educative și sportive care aveau ca principal scop dezvoltarea intelectuala a copiilor. În anul 1995, în cadrul Conferinței Naționale s-a hotărât ca denumirea asociației să fie „Asociația Națională a Surzilor din România”, denumire pe care o onorează și în zilele noastre.

În ciuda faptului că Asociația a întâmpinat de-a lungul timpului numeroase greutăți, progresul acesteia este unul extrem de vizibil, ANSR fiind în momentul de față o „familie numeroasă”, alcătuită din 37 de filiale cu personalitate juridică și 13 sucursale, care, prin efortul pe care l-au depus de-a lungul timpului, au reușit să faciliteze egalizarea șanselor, îmbunătățirea calității vieții, cu scopul integrării socio-profesionale a persoanelor cu deficiență de auz.